Intr-o zi de joi, la serviciu, am primit un telefon :
-Vrei sa mergem in weekend la Pietroasele ?
– Da ! am raspuns eu încercând să mă concentrez asupra lucrului.Şi aşa, pentru acel weekend se făcuseră planurile.
Apoi m-am gândit că merită să mai ies din Bucureşti şi să mă relaxez, plus că urma să văd unde a fost descoperit tezaurul României “Cloşca cu puii de aur” şi să nu uităm de un vin bun, că doar e renumita zonă pentru viticultură: tămâioasa de Pietroasele.
Citesc câte ceva pe internet despre distanţă şi văd că sunt în jur de 120 de km între Bucureşti şi destinaţia mea. “Drăguţ “ îmi zic în minte. O nouă destinaţie pe care nu am văzut-o şi în plus nu fac mai mult de o ora şi jumăte până acolo.
Mă trezesc sâmbăta de dimineaţă pus pe treabă: îmi fac bagajele repede. Nu îmi iau multe pentru că oricum a doua zi mă întorceam. Uimitor, o conving şi pe prietena mea să ne limităm la un troler mediu cu tot cu “gadget-urile “ omului de azi : laptop, DSLR-ul. Mă uit pe geam şi stupoare: ploua cu galeata. “Cum s-a întamplata asta? Ieri aproape că stăteam în pullover”.
Până la urmă pornim la drum pe ploaia de afară, ce între timp se înteţise. Când am ieşit din primul sat de după Bucureşti deja ştergatoarele mergeau la maxim, să facă faţă. Mă gândeam că nu am ales cel mai bun weekend pentru a pleca din Bucureşti. Deja îmi întrevedeam 2 zile de stat în cameră la pensiune şi privit la televizor.
“Hmm zilele trecute când am fost întrebat dacă mergem la Pietroasele, parcă mi se prezentase şi pensiunea”. Ce ar fi sa aflu mai multe detalii!
– Şi cum se numea pensiunea aceea la care mergem?
– La Butoaie .
– Suna bine, dar de ce se numeste aşa?
– Se pare ca au transformat niste butoaie mari în camere de locuit.
– Interesant….
– Şi au crama, destul de mare .
După asemenea informaţii parcă ştergatoarele făceau faţă ploii şi soarele dădea norii la o parte. Nu era chiar aşa de rau. Weekend-ul meu căpăta noi valenţe.
Drumul a fost perfect, fără gropi, şi cu aproape 2 benzi de mers per sens până la Buzău. Am zis aproape pentru că drumul deţine o a doua bandă mai mica. De-a lungul drumului sunt cam multe sate şi asta face ca viteza ta medie să fie destul de mică. Doar suntem în Romania! La Buzău faci stânga şi mai sunt aproximativ 20 de km. Deşi este uimitor, drumul din nou este bun.
Am ajuns în Pietroasele şi deja văd dovada faptului că şi Romania poate. În sat s-au găsit terme romane, atunci când au vrut să bage nu ştiu ce condute. Pentru a izola şi proteja situl au construit un pod peste acest teren. Se pare că dacă vrem şi noi putem să avem standarde înalte. Dacă cobori sub pod poţi să vizitezi situl fără costuri.
Merg mai departe şi caut pensiunea mea. La un moment dat, intru pe un drum de ţară şi în câteva momente descoperim o curte curată, cu câteva butoaie mari în mijloc, în jurul cărora se construise o terasă frumoasă. Aici trona o lespede mare din piatră naturală pe post de masă. În dreapta şi în stânga, pe marginea curţii două clădiri mari , noi, închideau curtea. “Deci am ajuns!”
Parchez maşina şi cobor. Imediat un câine îşi face apariţia şi mă întâmpină prietenos. Doua urme de lăbuţe pe jacheta mea sunt semnul că vrea să se joace. Însă doamna proprietar îl admonestează şi se potoleşte.

Camera noastră arată foarte bine pentru suma plătită, dar chiar şi pentru un hotel de 3-4 stele. Curăţenia era exemplară. În pat am găsit 2 lebede împăturite, din prosoape. Anul trecut când am fost la palatul regal din Viena, austriecii se mândreau tare mult cu arta lor de împăturire prosoape. “Hangiţa ” nu pare de origini vieneze, dar dibăcia ei era dusă la nivel de artă. De asemenea, în vilă ţi se pune la dispoziţie o bucătărie complet utilată daca vrei să mănânci “de acasă”.
După ce ne-am acomodat, suntem invitaţi să facem o degustare de vinuri în cramă proprietate privată “La Butoaie”. “Papilele mele gustative vor petrece astă seară” îmi zic în gând. Mă apuc să mănânc pentru a rezista degustării de vinuri până la sfârşit.
Proprietarii ne-au prezentat cu adevărat ce înseamnă vinificaţia: date tehnice, istoric etc. Aveau tot felul de vase mari de inox ce îi ajutau să facă procesul de fermentare a vinului în mod controlat. Mi-a placut tare mult, aşa mi-am dat seama că este o adevărată arta să faci un vin bun. Eu eram învăţat cu vinul făcut de bunicul meu. Se zdrobeau strugurii, se puneau la fermentat, se trăgea mustul în butoaie şi mai apoi în vase mai mici.

Dupa al şaselea pahar, pus aşa doar pe fundul paharului, că doar era degustare, deja simţeam “calitatea vinului”. Acolo în cramă, cu un pahar de vin din fiecare soi şi cu niste covrigei am petrecut mai bine de 2 ore . “Hangiţa” reuşea să ne uimească în fiecare clipă cu cunoştiinţele sale despre vin.
A doua zi am urcat la “Cloşca şi la puii ei”. La o bifurcaţie în sat, găseşti un semn şters ce spune “către cloşca”. Acelaşi drum duce şi către singura cetate Dacică de la sud de Carpati construită cu ziduri din piatră.
Am plecat cu maşina. Săraca scârţâia din toate încheieturile. Şi doar ce plouase. Asfaltul cu cratere se termină şi rămâne doar un drum forestier ce urcă prin Pietroasa Mică. “Era bun şi asfaltul ălă” îmi zic în minte. Pietrele săreau din cauciucuri în podeaua maşinii de “simţeai masaj la picioare”. Până la urmă am lăsat maşina şi am luat-o la picior.
Prima data am mers la cetate. Deja începuse să plouă iar drumul forestier se transformase în noroi. “Ce bun sunt că mi-am luat bocancii de munte. Pe aici rămâneam dacă nu îi aveam”. Cetatea era situată strategic pe un “pinten de munte”. Avea o singură cale de acces, restul laturilor erau inaccesibile datorită reliefului abrupt. Puteai să vezi toată valea de jos fără nici un efort. Părea că aş putea să ating norii grei de ploaie, de aici de sus. Probabil cu o asemenea privelişte strămoşii noştri daci nu se plictiseau. Desi forma reliefului îţi dă impresia că aici au fost ziduri doar un mic zid de piatra este descoperit vizitatorilor. Aici se pare că arheologii îşi începuseră munca însa nu au terminat-o. Erau câteva săpături şi cam atât.

“Păcat ! Avem o ţară atât de frumoasă şi nu ştim să o arătăm. Nu mă mai miră nimic ! Dacă nu era drăguţ un sătean să ne îndrume nici nu ajungeam aici. Nici măcar nu exista un semn care să te îndrume“
Atunci când am fost la Roma am văzut o grămada de “pietre“, fiecare cu povestea sa. Se pare că în Italia “pietrele” pot spune o poveste, însa în Romania sunt “mute”.
Am plecat mâhnit mai departe admirând peisajul şi toata valea ce se vedea la picioarele noastre. A început din nou să plouă şi bocancii acumulaseră atâta noroi câ erau mai grei cu câte 2 kg. Aşa că am găsit un pârâu format de ploaie pe marginea drumului şi am reuşit să mai dau jos din noroi.

După încă 5 minute de mers cu maşina la vale, pe drumul forestier, am ajuns la locul unde s-a găsit “Cloşca cu puii de aur” . Aici înainte era o carieră de piatră şi câţiva muncitori norocoşi au ridicat o piatra şi s-au trezit cu o comoară. Au găsit 19 piese ce cântăreau 22 de kg aur. Din păcate istoria “piesei de rezistenţă” a tezaurului nostru este plina de crime, egoism şi închisori. O piatra mare de beton aminteşte că aici s-a găsit “Cloşca”. Doar copiile expuse la Muzeul de Istorie din Bucureşti mai amintesc de frumuseţea acestor piese dacice. În jur peisajul pare schimbat de mâna omului. Cariera a modelat dealurile, însa acestea se regenereaza foarte frumos.
Şi uite aşa am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea asta ! L-a Bucureşti am ajuns târziu şi nu am făcut nimic altceva decât să mă culc. Doar eram obosit  de atâta Românie.

Alexandru Vasile