Bisericile construite în stâncă  sunt patru la număr în zona Braşov - Câmpulung.  Curios  este faptul că altele pe o suprafaţă destul de mare nu găsim. Este una renumită la Basarabi în Dobrogea şi cred că una în apropiere de Orşova. Am trecut însă cu vederea o biserică situată mai aproape, cea de la Aluniş. Greşeala a pornit din faptul că am crezut că în această zonă Aluniş, Nucu, Bozioru se află numai chilii rupestre.

     Cunosc Peştera Ursitoarelor de la Şinca Veche înainte de a se începe a fi amenajată. Văzusem un documentar pe TVR2 cu un român plecat de aici în America ce povestea relaţia lui energetică deosebită cu acest lăcaşSe întâmpla undeva prin anii 2002, 2003Îmi aduc aminte că după ce ajungeai în Şinca Veche, făceai la dreapta pe după dispensar, pe un drum îngust, folosit şi acum, care te scotea din sat continuând cu un drum de ţară, astăzi asfaltat. Reperul ce indica că ai ajuns la locul căutat era o cruce albă pe panta din stânga drumului şi trebuia să urmezi poteca ce se desluşea prin iarbă.   Un bătrân localnic, pe post  de paznic, vindea lumânări vizitatorilor iar ca să intri în grotă trebuia să cobori puţin după pragul de roca măcinată format  în decursul multor ani şi care acoperise o parte distrusă  a lăcaşului. Singura sursă de lumină în grotă era turla săpată în roca de gresie ce străpungea dealul Pleşu spre cer şi câteva lumânări aşezate ici colo. Părăsisem lăcaşul şi o luasem în susul potecii spre culmea dealului când un turist, sub o impresie puternică de moment, m-a oprit să îmi arate pe ecranul  aparatului foto o fotografie făcută cu câteva minute înainte şi care avea o pată circulară. Îmi explicase că nu a folosit bliţul care putea produce vreo reflexie de lumină ci doar un timp de expunere mai mare care să compenseze lipsa de lumină din interiorul grotei. Putea fi dovada că locul are o încărcare energetică deosebită. Sus pe platoul dealului au fost descoperite mai multe locuinţe dacice (începutul locuirii, posibil, sec. IV î.Hr. și a durat până în sec. I d. Hr. (5)), ceea ce denotă faptul că zona este umblată de foarte multă vreme, care nu pot fi văzute, însă, pentru că după ce au fost cercetate de arheologi au fost reacoperite la loc cu pământ.

    În  timpul care a trecut arheologii au scos la suprafaţă în întregime biserica rupestră, s-a ridicat un schit, s-a scris cel puţin o carte, s-au făcut reportaje. Locul a ieşit din semianonimat fiind loc de pelerinaj pentru  mulţi turişti.

Pentru a uşura descrierea "grotei cu două altare" mă folosesc de Planul schematic al Bisericilor rupestre - arheolog Florea Costea. Acest plan se găseşte în toate materialele pe care poate să le procure un turist aici, iar cu mulţi ani în urmă apărea şi pe un panou de prezentare a lăcăşului. Planul actualizează şi corectează un desen mai vechi publicat de V. Literat în 1930. Convenţional s-a dat denumire încăperei d, biserica 1, iar încăperei b, biserica 2. Ambele biserici sunt dăltuite în roca friabilă după cum arată urmele de pe pereţi şi direcţionate E - V (altarul spre E). Turla care păstrează urmele de fixare a unor traverse de lemn pentru susţinerea clopotului se află în faţa intrării în biserica 2. Un coridor leagă cele două biserici şi cele două camere anexe de pe latura vestică. Datorită prăbuşirilor vechi de teren în biserica 1 şi în anexe ele nu pot fi vizitate ci doar privite prin plasele care le delimitează suprafaţa. Între biserica 1 şi biserica 2 exista o ferestruică, astăzi o gaură ogivală care aduce cu un ochi.  O asemenea ferestruică de legătură exista şi între cele două camere anexe. La anexa 1 pe peretele sudic se văd contururile a două ferestruici cu profil în formă de X. În colţul nord-estic al camerei a existat un cuptor după cum arată urmele unei vetre şi a unei bucăţi din peretele cuptorului. Anexa 2 a fost cameră a călugărilor în ea găsindu-se o vatră cu horn şi un pat săpat în peretele nordic. Săpăturile arheologice au fost făcute în anul 2005. Cu această ocazie au fost descoperite mai multe bucăţi de caramică şi o monedă de bronz, un Kreutzer emis în anul 1800. Ceramica este datată, secolele XVII-XVIII, poate şi începutul secolului XIX.

     Primul document scris, cunoscut, despre localitatea Şinca (denumirea de Şinca Veche apare mult mai târziu, în secolul XVIII) este din anul 1476. Până în a două jumătate a secolului XV, localitatea ţinea de Ţara Românească. Plecând de la acest detaliu şi de la alte numeroase comparaţii cu alte construcţii monahale sau bisericeşti, cu datare certă, s-ar putea existinde existenţa acestui sălaş către secolele XIV-XV. Din anul 1658 există un process verbal al inspectorilor calvini care au examinat o bună parte din preoții români din Țara Oltului și care notează că la Șinca erau preoți Oprea și Aldea(3). În anul 1740, mănăstirea funcţiona, după cum rezultă dintr-un  document al scaunului Făgăraş, unde se cerea primarului Braşovului să dea de urma unor tâlhari care au ocupat mănăstirea şi jefuiesc pe valea Şincăi(2). În 1761, mănăstirile și schiturile din Țara Oltului au fost dărâmate sau arse  de generalul A. Buccow din ordinal împărătesei Maria Tereza (3). Până la acest episod în zonă comunei Șinca au existat mai mult de 5 mănăstiri dintre care 5 pe teritoriul lui Șinca Veche. Tot acum o parte din săteni se refugiază spre pădure, ca să scape de înrolare în regimentul de graniță, și formează Șinca Nouă (3).  

 

Bibliografie

1. Repertoriul Arheologic al Judeţului Braşov

2. Maria Bâgiu Marino - Aşezământul monahal de la Şinca Veche între mit şi realitate

3. Valeriu Literat – Biserici vechi românești din Țara Oltului

4. Florea Costea – Bisericile rupestre din complexul monahal de la Șinca Veche ( Revista

                           Cumidava XXVIII) 

5. Florea Costea – Așezarea dacică de la Șinca Veche, județul Brașov ( Revista

                          Cumidava XXII-XXIV)      

6. Ștefan Meteș – Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului (1930)